„Orice experiență plăcută a vieții poate fi relatată cu ușurință, însă atunci când mintea plutește într-un univers paralel, un univers aflat la cumpăna dintre real și ireal, îți vine greu, poate chiar stânjenitor s-o împărtășești altora. Și nu știi dacă va merita sau nu pentru că reacțiile multora vor fi niște false compătimiri și poate mă vor crede nebună.

Bucata de poveste începe în luna martie a anului IV de medicină. Eram o fire rezervată, indiferent dacă trebuia să fiu prea fericită sau prea tristă, n-o arătam, totul se acumula în mine și acolo se petreceau frământările. Viața de student pentru mine era o monotonie, o singurătate, simțeam cum tinerețea se scurge fără să fiu înconjurată de colegi, fără să ne cunoaștem în medii relaxante, doar acasă și la școală.

Apoi a venit neașteptatul. Colegii au hotărât să ne întrunim, să mergem la o cafea, la un suc. Era o nebunie, nu-mi venea să cred. Brusc am simțit cum mă cuprinde o euforie. Așteptam asta de mulți ani, se întâmpla ceea ce îmi doream dintotdeauna, să socializez, să-mi împărtășesc emoțiile și părerile mele și altora, să mă asculte cineva, să fiu invitată, așteptată, îndrăgită. Și chiar s-a întâmplat. Era prea mult pentru mine, viața căpăta un alt sens, eram nespus de fericită. Și totul intr-o milisecundă.

Am devenit extrem de energică, poate prea energică, nu mai oboseam să vorbesc, să ies cu colegii, să ne plimbăm, nu mai puteam dormi de fericire. Mă trezeam la 5 dimineața și la 6 eram la plimbare pe străzi pentru că, nu știu de ce, dar nu mai aveam astâmpăr în casă, inima îmi bătea cu putere, voiam doar să-mi petrec viața de student așa cum mi-am imaginat-o de mult timp. Era ceva nou pentru mine, totul avea alt sens.

Dar într-o zi, mergând la curs, pentru prima dată am luat-o pe alt drum. M-am trezit la jumătatea drumului și m-am întors, deși nu îmi stătea în fire să fac astfel de greșeli, am considerat până la urmă doar că nu eram suficient de odihnită și am mers la curs. După o jumătate de oră m-am trezit înconjurată de colegi care erau speriați, se uitau toți la mine, îmi întindeau apă și ciocolată, mă întrebau dacă mă simt bine. Profesoara mi-a spus că am avut un episod de lipotimie și că poate n-am prea mâncat în ziua aia, a făcut câteva glume, eu începeam să-mi revin și a continuat cursul. Eram întinsă pe două scaune, mă întrebam ce s-a întâmplat. Se pare că am leșinat stând jos și încercând să-mi amintesc cum am ajuns acolo, știu că mă uitam la profesoară în timp ce preda și am avut o stare de greață, am încercat să-mi iau gândul și am deschis telefonul pe care nu înțelegeam ce scria, nu înțelegeam ora si aveam un mesaj de la o persoană pe care nu o mai știam în acel moment. Apoi mi-am pierdut cunoștința și după ce m-am trezit mi-a fost greu să-mi revin cu totul, încă nu eram sigură unde mă aflu și cine sunt oamenii care mă înconjoară, nu întelegeam cât e ora oricât mă uitam la ceas. A doua zi, la stagiu, simțeam în continuare că nu mă pot concentra, adormeam la cursuri și în acel moment am început să mă îngrijorez. Având palpitații noaptea, am crezut că am o problemă la inimă sau la glanda tiroidă. Am mers la doctorul de familie care m-a trimis la cardiolog și am făcut niște analize, totul părea sa fie bine. Dar eu nu-mi puteam explica acele schimbări de dispoziție, de ce acum eram fericită și imediat plângeam, de ce am leșinat fără nicio explicație și de ce au urmat zile în care amețeam și vomitam brusc fără să-mi fie greață înainte.

Eram fără motiv foarte fericită și am început să văd totul mai colorat, persoanele din jurul meu arătau ca niște caricaturi, fiecărui obiect îi atribuiam o asemănare cu altceva și parcă eram într-o altă dimensiune.

Într-o seară, am plecat de acasă la Cluj împreună cu o prietenă pentru că a doua zi era luni și aveam cursuri. Când am ajuns, am fost întrebată de prietenă dacă mă simt bine, ea părea speriată pentru că am întrebat-o cum am ajuns acolo. Drumul îl vedeam în ceață și îmi aminteam doar farurile mașinilor care mă orbeau și mă amețeau pentru că, pentru mine, erau mult mai intensificate.

Cumva, am ajuns cu bine și am intrat în garsonieră unde aveam impresia că cineva a pătruns la mine și a deranjat totul. Am început să fac curățenie și am dat telefoane prietenilor, dar nu-mi răspundea nimeni fiind prea târziu, iar eu aveam nevoie de o voce care să-mi spună dacă e vis sau realitate pentru că mă uitam la ceas și, din nou, nu întelegeam ce scrie. Parcă arăta aceeași oră. Într-un final mi-a răspuns mama și mi-a spus că va veni la mine și că până atunci să încerc să dorm pentru că era târziu, dar încercând asta parcă mă cufundam adânc într-un sicriu fiind întinsă în pat și voci și umbre îmi învăluiau apartamentul, puneau stăpânire pe mine fără să pot face nimic. A ajuns mama la mine dimineață și, încercând să dorm cu ea, credeam la un moment dat că sunt moartă sau că ea este moartă, o vedeam ba roșie, ba cenușie și nu întelegeam de ce am starea asta. Ea a hotărât să mergem la un psihiatru care mi-a prescris niște medicamente. Medicamente pe care, însă, eu nu am apucat să le iau pentru că fără niciun motiv când am ajuns acasă am fost foarte dornică să mă plimb cu mașina care simțeam că era mult mai puternică, mai nouă și o vedeam mult mai atrăgătoare. Nu-mi amintesc nici cum am găsit-o, nici pe unde am mers cu ea, doar știu că lumea de pe străzi îmi zâmbea și parcă mă încuraja să merg mai tare. M-am oprit într-un copac și într-o altă mașină, așa mi-am dorit atunci, credeam că voi trece într-o altă stare, pentru mine era o joacă.

M-am trezit la spitalul de psihiatrie unde îmi amintesc că am plâns, am bătut cu pumnii în ușă să-mi dea cineva drumul, iar apoi totul a devenit neclar, dormeam, mă trezeam, totul era în ceață, eram ca într-un vis sau mai bine zis, un coșmar în care acele voci și umbre nu îmi dădeau pace, mă copleșeau, iar eu nu puteam face nimic să le opresc. Am aflat ulterior că nu mai puteam să mănânc, să merg sau să vorbesc. Am fost transferată apoi la neurologie unde am suferit din nou multe zile și nopți în speranța însănătoșirii mele, însă eram tot mai distrusă, mai slabă, fără familie și fără prieteni. Mai vedeam din când în când fața medicilor mei care mă întrebau cum mă mai simt și nu întelegeam de ce nu le pot răspunde chiar dacă încercam.

Ultimul lucru pe care mi-l amintesc din spital este că am fost anunțată că voi pleca acasă unde a început altă poveste. Chiar dacă începeam să-mi revin, să devin mai conștientă, cu asta au apărut multe întrebări. Unde îmi este mașina, de ce văd deformat, de ce arăt așa, de ce nu pot citi sau scrie, de ce îmi este greu să mănânc, să vorbesc, să merg sau să-mi păstrez echilibrul, de ce nu pot să-mi reiau activitatea la facultate sau să conduc, ce înseamnă pumnul ăsta de medicamente și pentru cât timp mai trebuie să suport această stare, de ce eu și de ce mie mi se întâmplă asta. Tot ce mi-a rămas de făcut a fost să aștept săptămâni, luni poate chiar mai mult să pot spune adio unui tărâm al vocilor, al umbrelor și al culorilor în care totul a devenit mai greu de făcut, iar eu parcă mă nășteam a doua oară, fiind nevoită să înțeleg și să învăț totul de la început.” (Sorana, 22 de ani, Cluj-Napoca)